Copiii ….

La batranete – povestioara
Un batranel impovarat de ani s-a
dus sa locuiasca impreuna cu fiul
si cu nora lui, care aveau un
baietel de 4 ani. Mainile
batranului tremurau tot timpul,
ochii ii erau incetosati, iar pasii
impleticiti.
Intreaga familie manca impreuna
la masa, insa mainile nesigure ale
batranului si vederea lui tot mai
slabita il puneau mereu in
incurcatura – boabele de mazare i
se rostogoleau din lingura pe
covor, cand intindea mana dupa
cana cu lapte, jumatate din lapte
se varsa pe fata de masa. Fiul si
nora se simteau tot mai iritati de
neajutorarea lui. Pana-ntr-o zi
cand…
„Trebuie sa facem ceva cu
bunicu’, a spus fiul. M-am saturat
sa tot vad lapte varsat pe masa,
sa tot calc pe boabe de mazare si
sa tot aud cum plescaie si troscaie
in farfurie!” Asa ca sotul si sotia
au pus o masuta in coltul
camerei, dupa usa. Acolo bunicu’
manca singur, in timp ce intreaga
familie se bucura in jurul mesei. Si
pentru ca bunicu’ reusise sa
sparga vreo 2-3 farfurii, i-au
cumparat un blid de lemn.
Uneori, cand se uitau in directia
bunicului, familia putea sa vada o
lacrima stinghera in ochii lui slabiti
si tristi – singur, dupa usa, bunicu’
isi manca bucatica de paine
muiata in lapte. Cu toate acestea,
singurele cuvinte pe care fiul si
nora le aveau pentru el erau de
mustrare cand ii cadea furculita
pe covor sau cind se mai varsa
din lapte pe masa. Baietelul se
uita cand la bunicu’, cand la
mamica si la taticu’ lui, fara sa
spuna un singur cuvant…
Apoi, intr-o seara, chiar inainte de
cina, tatal a observat ca baietelul
mestereste ceva pe covor. S-a
apropiat si a vazut ca incearca sa
ciopleasca o bucata de lemn. „Ce
faci tu acolo”, l-a intrebat tatal
duios.
Baietelul si-a ridicat ochii mari
spre taticul lui si i-a raspuns la fel
de duios: „O, am treaba, vreau sa
fac un blid de lemn din care sa
mananci tu si mami cind cresc eu
mare…” A zambit si s-a intors la
„treaba” lui.
De data aceasta a fost randul
parintilor sa ramana fara cuvinte.
O liniste apasatoare s-a asternut
in camera. Si lacrimi mari si curate
au inceput sa le tremure in ochi,
sa li se rostogoleasca peste obrajii
care de-acum luasera culoarea
singelui varsat pe crucea de la
Calvar. Nici un cuvant, deplina
tacere, dar amandoi stiau prea
bine ce au de facut.
In seara aceea, sotul l-a luat pe
bunic de mana si l-a condus cu
grija la masa mare din centrul
camerei. Bunicu’ urma sa
manance la masa impreuna cu
intreaga familie – in seara aceea si
in fiecare seara de-atunci inainte,
pana la sfarsitul zilelor lui. Si,
dintr-un motiv sau altul, nici fiul si
nici nora nu mai pareau sa fie
deranjati daca se varsa din lapte
pe fata de masa sau daca mai
cadea cate-o furculita pe covor.
Copiii sunt ca niste radare extrem
de sensibile. Ochii lor nu lasa
nimic neobservat, urechile lor
sunt intotdeauna pe receptie, iar
mintea lor prelucreaza neobosita
mesajele pe care le
receptioneaza.
Ce seamănă omul, aceea va şi
secera.

Anunțuri

Tu ce parere ai?

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s