Scrisoarea copilului nenăscut

Trecem adesea cu multă nepăsare peste o temă gravă pentru un popor ortodox, avortul. În sport, în artă, în ştiinţă, cu toţii ne plângem că avem o bază de selecţie tot mai îngustă, tot mai subţire. Dacă nu ar fi existat avorturi în România ultimilor 30 de ani, populaţia ar fi ajuns ca număr Polonia. Şi, cu siguranţă, am fi avut mai multe campioane la gimnastică, în tenisul de câmp, olimpici la matematică sau fizică sau chimie. Istorioara de azi reprezintă de fapt o scrisoare imaginară adresată de un copil avortat celor care au decis în locul lui moartea şi nu viaţa.

 

„N-am fost întrebat şi mi s-a luat viaţa cu toate că doream atât de mult să o trăiesc.

Nu mi-au cerut părerea şi au distrus ochii mei înainte să pot vedea lumea. Nu au ţinut cont de mine şi m-au trimis din nevăzut, în invizibil, fără să înţeleagă că eu simt.

Nu am avut şansa ca a soarelui căldură să-mi încălzească obrajii, nici să simt mirosul macilor din lanul de grâu…

mi-au furat zâmbetul înainte să ştiu să râd şi niciodată nu voi cunoaşte culoarea ochilor mei. Inima mea a început să bată, dar a fost oprită brusc de mâini omeneşti nemiloase. Nu m-au lăsat să-mi apăr drepturile. În puţinul timp în care am respirat mi-am dat seama că nu sunt dorit. Dar nu am crezut vreodată că o fiinţă poate lua viaţa alteia fără să se simtă vinovată.

Mamă, eu nu vreau să te trezeşti în negrul nopţii şi să plângi, nu vreau să priveşti de pe bancă copiii jucându-se şi să simţi cum lumea ta s-a sfârşit. Nu-ţi doresc singurătatea. Destul mi-e că o cunosc eu… destul că întunericul mi-e şi noapte şi zi… destul că plâng şi nimeni nu m-aude… Aş vrea să ies de aici, să fug… dar nu am unde. Sunt un nevăzut într-o lume invizibilă şi nimeni nu va şti că am avut intenţia să exist odată. Am fost rupt în bucăţi, picioare, mâini şi trup. S-au jucat cu mine, crezând că nu am suflet, dar ei nu ştiau că simţeam fiecare tăietură, fiecare membru cum se rupe. Strigam în tăcere, sperând totuşi că cineva poate m-aude.

Îmi căutam picioruşul şi degetul mic… îmi căutam inimioara, să simt că mai bate… dar cum să caut dacă ochii mei i-am pierdut şi nu-mi mai găseam capul?

Lăsaţi zâmbetul să renască fiinţe, primiţi îngerii trimişi din cer…

iubiţi…

îmbrăţişaţi…

trăiţi…

N-am fost întrebat dacă vreau sau nu să trăiesc… mi-au tăiat acest drept.

Nu vreau ca acelora de după mine să li se întâmple ce s-a petrecut cu mine.

Fă ceva!

Depinde de tine,

Cu dorinţă fierbinte,

Unul din milioanele de copii pentru care viaţa s-a sfârşit înainte de a începe cu adevărat.“

*articol preluat in totalitate si scris de :

 Augustin Păunoiu Ziarul Lumina

Anunțuri

Tu ce parere ai?

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s